O simplă floare

La auzul soneriei doamna Rodrigues trasări. Cum nu avea obicei să viziteze pe nimeni se întreba cine ar fi putut să fie la uşa ei. Deschizînd, vede în faţa ei un băieţel care pe un ton respectuos i se adresează:

- Bună ziua. Noi suntem vecinii care s-au mutat recent în locuinţa de alături şi mama mea m-a trimis să vă dăruiesc această floare.

Înainte ca femeia să răspundă, băiatul îi aşează în braţe ghiveciul cu floarea pe care mama lui i-o dădu-se. Îndepărtându-se adăugă:

- Trebuie pusă aproape de fereastră pentru că îi place lumina!

Intrînd în casă aşeză ghiveciul lângă fereastră, aşa cum micuţul o sfătuise.

Din nefericire, după câteva zile floarea începu să se ofilească. Când observă acest lucru doamna Rodrigues se întristă.

Îşi aminti atunci de spusele băiatului care i-a adus această floare: "îi place lumina".

Luînd o cârpă şi un lighean cu apă începu să spele geamurile murdare şi să aerisească încăperea în care aerul devenise aproape irespirabil.

Abia termină de spălat geamurile când o raza de soare se furişă prin fereastră în camera întunecată descoperind astfel dezordinea şi mizeria din fiecare ungher. Fiindu-i ruşine de mizeria în care trăia Doamna Rodrigues se puse pe treabă: mai întâi luă o cârpă şi începu să şteargă praful de pe mobilă. Camera începu să capete altă înfăţişare. Bucuroasă de schimbările ce se vedeau în jurul ei femeia continuă să spele, să cureţe şi să aranjeze.

După ce termină de aranjat în cameră, se ocupă de propria-i toaleta. Mergând să caute haine curate, găsi undeva în fundul dulapului, nu bani aşa cum ar fi dorit, ci ceva care urma să îi aducă fericirea pe care n-a avut-o niciodată: o Biblie.

Descoperirea acestei cărţi trezi în ea o mulţime de amintiri: amintirea mamei ei, a copilăriei, a primei ei participări la adunare, amintirea timpului când încă se gândea la Dumnezeu... În acelaşi timp ea se întreba de ce dragostea pe care o avea altădată pentru Dumnezeu s-a stins în ea? Cu Biblia în mâini, cufundată în amintiri, se întreba cum de nu s-a mai rugat de atâţia ani?

Duminica urmatoare ieşi la o plimbare. Drumul pe care apucă o conduce la intrarea în sat. Deodată îi ajunge la urechi melodia unui cântec cunoscut altădată. Ochii i se umplură de lacrimi. Se apropie de locul de unde se auzea venind cântecul. De partea cealalta a zidului de care îşi lipi la un moment dat urechea aude cuvintele unei rugaciuni. Cu urechea mereu lipită de zid ascultă citirea Cuvântului lui Dumnezeu care îi atinge inima frântă şi topeşte gheaţa din sufletul ei.

 

Întorcându-se acasă, se aşeză pe genunchi şi plină de pocăinţă mărturisi Domnului îndepărtarea sa. Ea înţelege că este oaia rătacită pe care Bunul Păstor a căutat-o. De ce s-a folosit oare Domnul ca să o regăsească? De o floare care iubeşte lumina şi de o rază de soare ce a pătruns prin fereastră. Puţin câte puţin ea înseşi deveni o raza de soare. Comportamentul ei şi afecţiunea pe care o manifestă îi bucură pe toţi cei care o înconjoară.