Opriți-vă şi înțelegeți că Eu sunt Dumnezeu !
Era sfârşit de primăvară. Aveam vreo 6 ani şi îmi amintesc că mama mă considera suficient de mare să pot merge singură la şcoală. Drumul era scurt, dar profitam de fiecare dată să mă opresc la fiecare floricică de pe marginea drumului si să admir fiecare copac în floare. Dintre toţi colegii mei eram cea care locuia cel mai aproape de şcoală, dar care ajungea aproape întotdeauna cel mai târziu, un mister pe care învăţătoarea în cele din urmă a renunţat să-l mai dezlege.
Mă duceam cu mult drag la şcoală, chiar dacă clădirea mi se părea impozantă şi rece. Aveam o grămadă de lecţii pentru un bobocel de clasa întâi! Toate îmi plăceau, mai puţin una.
O dată pe săptămână, dascălii noştri ne vorbeau despre un partid căruia îi păsa de noi şi de un Dumnezeu care nu exista. Era o oră special construită după directive primite de la Partidul Comunist. Nu primeam note, dar era singura oră care îţi putea strica nota de la „purtare”.
De fiecare dată veneam acasă cu o strângere de inimă. Era tare greu pentru sufletul unui copil să priceapă toate aceste lucruri. Dăscălii noştri se străduiau din răsputeri în discursurile lor să convingă mințile noastre să accepte aceste principii şi această doctrină.
Când ajungeam acasă o întrebam pe mama ce înseamnă toate acestea. Mama, un om crescut în credința unui Dumnezeu unic, îmi zicea de fiecare dată să nu ascult nimic din ceea ce ni se spune pentru că sunt neadevăruri.
- Cum poți tu dovedi tot ce spui? o întrebam pe mama.
- Simplu: in Biblie scrie adevărul. Acum nu avem dreptul să posedăm una, dar într-o zi o vei avea şi acolo vei găsi răspunsurile la toate întrebările tale. Dumnezeu există şi El e cel care a creat tot ce vezi.
O luptă interioară a început să se dea în mine. Aveam nevoie mai mult decât atât..., aveam nevoie de un alt fel de răspuns. Şi răspunsul mult aşteptat nu a întârziat să vină.
Într-o zi, colegii dintr-o altă clasă aveau la rândul lor ora atât de specială. În plin discurs învățătoarea se vede întreruptă de o elevă care spre surprinderea ei nu era oricine. Era eleva ei cea mai bună:
- Tovarăşa învățătoare greşiţi! spuse ea ridicând-se din bancă, înmânată parcă de un elan venit din altă parte. Dumnezeu există!
O stupoare totală timp de câteva secunde se aşternu în toată clasa. Nedumerită şi destabilizată de curajul ei, învăţătoarea îi răspunde:
- Şi unde este acest Dumnezeu? Poţi tu să ni-l arăţi ? Cum arată el? Are ochi ca noi ? Vorbeşte ca noi?
La auzul acestor cuvinte toată clasa începu să râdă. Nimeni nu se putea stăpâni.
- Dumnezeu există! El este creatorul cerului şi al pământului! continuă fata.
Văzând ca o ţine tot pe a ei, învăţătoarea îi spune hotărâtă:
- Foarte bine, atunci te invit să-l aduci pe Dumnezeul tău în clasă, acum, la ora noastră să-l vedem şi noi. Te rog să ieşi afară şi să nu vii fără el!
Forțată de râsetele colegilor ei şi de fermitatea glasului învăţătoarei, fata ieşi din clasă cu capul în jos. Afară, se aşeză pe iarba din faţa şcolii şi începu să plângă. „Doamne, cum pot eu să le dovedesc că tu exişti? Cum pot eu să fac una ca asta? Eu sunt mică, dar Tu eşti mare! Ajuta-mă, Doamne! Te rog!”
Timp de câteva minute fata a stat şi s-a rugat. Obosită, şi fără să ştie exact ce să mai facă, s-a întoars în clasă. De la intrare învăţătoarea o ia de sus:
- Hei! Cum? Eşti singură? Unde e Dumnezeul tău?
Cu capul în jos, fata nu dădu nici un răspuns.
- Du-te în bancă, şi să-ţi fie de învăţătură ţie şi celor ca tine: Dumnezeu nu există! E doar o invenţie a oamenilor slabi.
- Aţi văzut copii? se adresă ea clasei. Cum putem să credem în ceva ce nu vedem? Vedeţi că am avut dreptate? Şi acum să continuăm lecţia ...
Satisfăcută de finalul întâmplării, ea continuă să spună cu şi mai mare convingere că Dumnezeu e doar în imaginaţia oamenilor şi că asta este foarte periculos pentru societatea noastră.
La un moment dat un tocănit o întrerupe din discurs:
- Toc, toc, toc...
- Intră! spune învăţătoarea.
Nimic, nici un răspuns.
Lecţia continuă şi după foarte puţin timp din nou acelaşi tocănit:
- Toc, toc, toc.....
Aceeaşi invitaţie şi aceeaşi linişte. Văzând că nu se întâmplă nimic, învăţătoarea cere elevului din prima bancă să se ducă să vadă cine este la uşă. Elevul deschide uşa si răspunde:
- Nu e nimeni, tovarăşa învăţătoare...
Elevul revine în bancă şi lecţia continuă. După numai câteva minute clasa aude acelaşi tocănit la uşă:
- Toc, toc, toc...
De data aceasta învăţătoarea furioasă se duce ea însăşi la uşă. Cine îndrăznea să-i tulbure ora? Hotărâtă să-l pună la punct pe vinovat, deschide uşa cu forţă şi deodată scoate un răcnet sfâşietor după care cade jos moartă! ... Da, moartă!
O stupoare totală a cuprins întreaga clasă. Nimeni nu înţelegea ceea ce s-a putut întâmpla. Cum răcnetul ei a fost auzit de o şcoală întreagă, toată lumea a ieşit pe hol să vadă ce este. Nimeni nu a putut face nimic pentru ea, decât să-i constate decesul.
Elevul de serviciu care era însărcinat cu sunatul clopoţelului şi se găsea pe hol în momentul în care învăţătoarea a deschis uşa avea să mărturisească cum că nu era nimeni pe hol. El a văzut-o deschizând uşa, ţipând şi căzând jos ca fulgerată.
O anchetă amănunţită a fost ordonată. Când toate detaliile au ieşit la lumină, am sărit de gâtul mamei şi i-am spus:
- Tu ai dreptate! Dumnezeu există! Şi e un Dumnezeu atât de mare că nu putem să-l denigrăm cum ne place nouă.