421

-  421 este convocat la şeful de post!

În baraca lagărului de concentrare unde prizonierii înghesuiţi nu sunt decât numere, se face o mişcare. 421, slăbit, cu picioarele goale, urmează ofiţerul care-l conduce înaintea comandantului lagărului de concentrare în care de şapte luni încearcă să supravieţuiască. După numai câteva momente, condamnatul se regăseşte în faţa comandantului aşezat confortabil la o masă încărcată cu mâncare.

-  Gardă, tună ofiţerul. 421 se ţine cât mai drept posibil fără a-şi deslipi însă ochii de la un pachet în care se întrezăresc câteva prăjituri cu unt. Anii de război şi de privaţiune au făcut să le uite gustul complet. Ofiţerul, cu gura plină, i se adresează pe un ton batjocoritor:

-  Excelente 421! Soţia ta este o bucătăreasă extraordinară! În fiecare lună îţi trimite un pachet cu prăjituri. Sunt însă mult prea delicioase ca să ţi le dau ţie.

421 se gândeşte atunci la familia lui. Cu preţul cărui sacrificiu a putut oare soţia lui cumpăra puţin unt pentru a-i trimite aceste prăjituri?… Ea a pus în ele toată dragostea ei!… Prăjiturile sunt chiar în faţa lui, la mai puţin de doi metri de el – degetele îi ating sfioase aţa pachetului în care prăjiturile au fost ambalate şi pe care şeful de lagăr le savurează zgomotos. Muşchii lui 421se încordează... Şi când tocmai este gata să se arunce la gâtul acestui infam şi mizerabil comandant care se-
nfruptă cu prăjiturile trimise de soţia lui pentru el, un gând îl opreşte şoptindu-i parcă: aminteşte-ţi de Ioan Botezătorul care a fost decapitat în închisoare, de Ştefan ce a fost omorât cu pietre, de Domnul Isus ce a fost crucificat. Mântuitorul a suferit mai mult ca mine, îşi zise el în sinea lui. El ne-a învăţat să ne iubim vrajmaşii, iar în ceasul morţii s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Tată iartă-i că nu ştiu ce fac”!

Copleşit de dragostea lui Hristos, 421 înalţă în inima lui o rugăciune către Dumnezeu: „Doamne, îţi mulţumesc pentru dragostea ce ai revărsat-o în inima mea, amin”.

Puţin câte puţin, 421 simte cum muşchii i se destind şi pe un ton calm răspunde:

-  Domnule comandant, vă compătimesc din toată inima. Am să mă rog pentru dumneavoastră pentru că aveţi mare nevoie!

Aceste cuvinte l-au înfuriat pe comandant.

-  Cum poţi vorbi de Dumnezeu când eşti un simplu prizonier? Tu crezi într-un aşa numit Dumnezeu când duci lipsă de orice, chiar şi de hrană? Eu nu cred în nimic şi cu toate acestea am tot ce vreau, chiar şi prăjiturile soţiei tale pe care te rog să priveşti cum le voi mânca până la ultima!

Câteva momente după aceea, 421 se întoarce în baracă alături de ceilalţi prizonieri, gândindu-se îndurerat la soţia şi la copiii lui: unde sunt şi ce fac ei oare? În locul tristeţii, pacea desăvârşită a lui Dumnezeu umple inima lui: „Dumnezeu nu-şi abandonează niciodată copiii”.

Timpul a trecut, zilele s-au scurs una câte una şi clipa fericită a eliberarii din lagăr a sosit. 421 se întoarce acasă la soţia şi copiii lui dragi.

Într-o bună zi, însoţit de un prieten credincios, îl vedem pe 421 mergând pe străzile unui oraş german ţinând într-o mână adresa fostului comandant de lagăr iar în cealaltă un pachet cu … arma răzbunării. Ajuns la uşa comandantului apasă butonul soneriei. 421 simte cum inima îi bate cu putere-n piept. În spatele uşii locuieşte un om care i-a făcut mult rău. Uşa se întredeschide lăsând să se-ntrezărească doi ochi sfioşi ce privesc întrebători spre cei doi vizitatori. Este într-adevăr fostul comandant de lagăr.

-  Bună ziua. Am venit să vă facem o vizită, ne permiteţi?

-  Da, intraţi, dar cine sunteţi?

-  Nu mă recunoaşteţi?

-  Nu!

-  421, vă spune ceva?

Comandantul păleşte. Se dă un pas înapoi în timp ce pe chip i se citeşte îngrijorarea. Desigur, 421 îi spune ceva.

-  Prăjiturile soţiei mele, vă spun ceva?