Doar o rugăciune

Oraşul este îmbrăcat în haine de sărbătoare. Trecătorii, cu ochii strălucitori şi privirile voioase, se perindă pretutindeni încărcaţi cu pachete care mai de care mai mari şi mai frumos colorate. În această seară de Crăciun, pe străzile împodobite cu ghirlande luminoase se întrezăresc câţiva fulgi de zăpadă jucăuşi ce coboară agale din vazduhul îngheţat. În piaţă, un vânzător voinic, aşezat în spatele cântarului său, vinde câte puţin din toate cumpărătorilor ce vin la taraba lui aşezată în aer liber.

Fiecare vitrină, fiecare fereastră revarsă în stradă fluvii de lumină. Şi totuşi, undeva sus, sus de tot în casa cea gri din centrul oraşului, se întrezăreşte o ferestruică sumbră ce pare să nu participe la sărbătoare. Mergând într-acolo, urcând scările ce scârţâie şi împingând uşa camerei unde se află fereastra sumbră, descoperim o masă pe care o mică lumânare pâlpâind lasă să se întrezărească chipul unei femei îngândurate ţinându-şi capul între mâini. 

Lacrimi calde i se preling pe obraji. Ana nu are mai nimic! Nu are mai nimic ce-ar putea să dea copiilor care acuma dorm. O! Dacă ar avea măcar o portocală... ar fi cât de puţin un Crăciun pentru aceşti micuţi. Portofelul îi este absolut gol.

Gândurile o poartă în trecut - îşi aminteşte de mama ei care, odată, i-a zis că există un Dumnezeu care ascultă rugăciunea. Ana nu s-a rugat niciodată. Totuşi în acea seară, ia o bucată de hârtie murdară ce se găseşte pe masă şi scrie o rugăciune. Apoi, fără a sta prea mult pe gânduri, aşează rugăciunea într-un caiet şi ... iat-o în stradă îndreptându-se spre piaţă unde vânzătorul cel voinic, ascuns în spatele cântarului său, îşi vinde marfa. Se aşează la coadă aşteptând liniştită să îi sosească rândul. Numai două persoane înaintea ei... numai una... tremurând se regăseşte în faţa vânzătorului voinic ce i se adresează pe un ton bănuitor:

-  Spuneţi doamnă! Aveţi cu ce plăti? Stiţi bine că nu dau pe datorie!

Roşie de ruşine, Ana bâlbâi pe un ton stins:

-  Nu am nimic, decât o rugăciune .

-  Ha! Ha! Şi cu o rugăciune vă gândiţi să îmi plătiţi? Vânzătorul râde. Oamenii de la rând râd şi ei. Haideţi, daţi-mi rugăciunea şi să vedem cât cântăreşte.

Cu o mână tremurândă Ana întinde bucata de hârtie murdară pe care cu câteva momente înainte a scris dorinţele ei. Vânzătorul, cu intenţia să se distreze pe seama ei, aşează rugăciunea pe un platou al cântarului, iar pe celălalt platou aşează o frunză de salată. Rugăciunea cântăreşte însă mai mult. Vânzătorul mai aşează două mandarine pe platoul cântarului.

-  Nu se poate! Rugăciunea este mai grea decât mandarinele şi frunza de salată! Oh! Nu mă gândeam ca o rugăciune să fie atât de grea, zise vânzătorul care aşează alături de mandarine, pâine de secară şi cozonac! Imposibil! Rugăciunea continuă să cântărească cel mai greu.

Ceilalţi clienţi s-au apropiat să vadă mai bine. Vânzătorul care cu doar cateva clipe mai înainte râdea, ia deodată o înfăţişare serioasă începând să arunce pe talerul cântarului tot ce îi pică în mână.

Imposibil! Rugăciunea este mai grea decât toate câte sunt pe taler! Din ce în ce mai ruşinat vânzătorul adaugă în taler şi alte lucruri care cântăresc mai greu, cum ar fi o prăjitură de Crăciun şi un salam.

Cântarul rămâne neclintit. Rugăciunea cântăreşte mai greu decât toate câte sunt pe taler. Vânzătorului i-a pierit orice chef de glumă. Umple platoul cântarului până ce nu mai e loc pentru nimic după care varsă conţinutul în sacoşa Anei.

Odată ce Ana cu inima plină de mulţumire pleacă spre casă, voinicul vânzător se gândeşte să îşi controleze cântarul şi să vadă ce se întâmplă. De-ndată ce întoarce cântarul zăreşte un morcov mare înţepenit în mecanismul acestuia. Şi dacă ar fi pus cinci zeci de kilograme pe cântar, acesta tot nu s-ar fi mişcat.

Dragii mei micuţi prieteni, morcovul înţepenit în mecanismul cântarului este doar o explicaţie. Cealaltă însă este promisiunea lui Dumnezeu:

“Cheamă-mă în ziua necazului şi eu te voi izbăvii“. Ps. 50:16