Hârtia vorbitoare
- Să nu trimiţi vreodată pe Cotosan la şcoala misionară!
Aşezată în pragul uşii, bunica se gândeşte la ceea ce preotul budist tocmai îi spusese. Un fior rece îi străpunge inima la gândul că nenorocirile prezise de el ar putea veni asupra familiei ei. Absorbită de gânduri, bunica îşi priveşte nepoata care, sărind de pe o piatră pe alta, se îndreaptă spre şcoala misionară. Ce fericită este Cotosan de când merge acolo!
Nerăbdătoare, bunica aşteaptă până ce fetiţa dispare după prima cotitură a drumului. Se-mbracă în grabă şi porneşte spre oraş. Iarna bate chiar la uşă. În casă este frig iar vântul rece care suflă dinspre munte se strecoară prin crăpăturile pereţilor, pătrunzându-le până la oase. Dacă ar putea cumpăra din oraş nişte tapet…, acesta le-ar proteja de frig… Ce bucuroasă ar fi Cotosan când întorcându-se de la şcoală ar găsi pereţii tapiţaţi, se gândeşte bunica în sinea ei! Planurile ei se dovedesc a fi iluzorii. Totul este atât de scump la oraş… Chiar şi cel mai ieftin sul de tapet costă cu mult peste posibilităţile ei…
Tristă, descurajată şi cu coşul gol porneşte înnapoi spre casă. Îngândurată şi cu privirea plecată, zăreşte la marginea drumului, chiar în apropierea unei case vopsite-n alb, ceva ce seamană cu o cutie... Cu inima tremurând ca şi cum ar săvârşi o faptă rea, se apropie examinând cu minuţiozitate obiectul găsit. Acesta seamănă foarte bine cu o cutie: se deschide iar la interior multe foi de hârtie lipite de una din margini. Bunica nu a văzut niciodată aşa ceva… Este pentru prima dată când deschide o carte. Cum nu ştie ce este, nici la ce se foloseşte, o pune bucuroasă în coş şi porneşte spre casă.
Ce-ar fi, îşi zice-n mintea ei, să tai bucată cu bucată şi să o lipesc pe perete asemenea tapetului. Cât de bucuroasă va fi Cotosan la întoarcerea ei de la şcoală…
Odată ajunsă acasă se pune pe treabă. Treaba este lungă, dar bunica o face cu pasiune: taie foile una câte una şi cu puţin lipici confecţionat de ea însăşi le lipeşte cu multă sârguinţă aşezându-le cât mai drept posibil una alături de cealaltă. Îndată ce termină de îmbrăcat pereţii se ridică privindu-şi cu satisfacţie munca. Se apropie de perete să privească mai îndeaproape modelele de pe hârtie. Pe fiecare foaie se pot întrezări desene minuscule. Cât de ciudat!
Încântată de noua înfăţişare a casei, bunica se aşeză lângă uşă aşteptând cu nerăbdare întoarcerea de la şcoală a lui Cotosan. Se aud deodată paşii mărunţi ai copilului. Uşa se deschide… Cotosan se opreşte-ncremenită în prag… Ce surpriză! Cu ochii strălucind de bucurie se-aruncă-n braţele bunicii strângând-o drăgăstos la piept. Zilele se scurg una câte una. Cotosan, de obicei vioaie şi zburdalnică, petrece acum ore în şir în faţa hârtiei desenate ce decorează pereţii camerei ei. Bunica, surprinsă de schimbarea copilului, nu înţelege cum Cotosan poate petrece atât de mult timp în tăcere privind minusculele desene negre. La rândul ei, Cotosan nu ştie cum să-i spună bunicii că pe pereţii camerei lor sunt scrise povestirile biblice pe care ea le învaţă la şcoală şi care o fac atât de fericită! Bunica i-a interzis cu desăvârşire să spună cel mai mic cuvânt despre Dumnezeul străinilor veniţi şi aşezaţi în apropierea satului lor indian.
- Cotosan, zise într-o bună zi bunica. De ce stai ore-n şir privind desenele de pe pereţi?
Cotosan tresare.
- Bunica… se bâlbâie ea, hârtia desenată îmi vorbeşte!
- Cum e posibil? Eu nu aud nimic, răspunde bunica lipindu-şi urechea de perete. Şi ce-ţi spune această hârtie?
- Ei bine, răspunde Cotosan roşind, aceasta-mi spune cum Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, luna şi stelele şi cum El a trimis în lume pe Fiul Său ca să salveze oamenii din păcat.
La auzul acestor cuvinte curiozitatea bunicii a fost şi mai mare.
- Nu aud nimic… dar dacă tu auzi ceva spune-mi te rog.
În fiecare zi bunica aşteaptă întoarcerea lui Cotosan de la şcoală ca să facă hârtia desenată să vorbească. Cuvintele acestei hârtii coboară până în adâncul inimii făcând-o să înţeleagă de ce Cotosan este atât de fericită de când merge la şcoala misionară. Cu toate acestea, din când în când, se gândeşte la preotul budist, la prezicerile lui şi la faptul că probabil ceea ce-a facut nu este prea bine…
Neliniştită, într-una din zile, îşi ia inima-n dinţi şi merge până la preot acasă. Ajunsă în faţa uşii, se vede înconjurată de o mulţime de statui cu chip încruntat şi privire ameninţătoare reprezentând tot felul de dumnezei. Ciocăne. De îndată ce preotul deschide, bunica începe sa-i povestească totul despre hârtia vorbitoare. Pe măsură ce povesteşte pe chipul preotului apar tot mai evident semnele unei mânii crescânde. Nu termină de povestit, că preotul şi-ncepe să gesticuleze, să urle şi să o ameninţe. Înspăimântată, bunica o ia la fugă spre casă.
Trecând prin locul unde cu câteva zile înainte a găsit cartea ale cărei foi le-a lipit pe pereţii casei ei, ridică ochii şi zăreşte, nu departe de drum, căsuţa albă locuită de străini. „Cu siguranţă, cartea pe care am găsit-o este a lor” îşi zice bunica. După un moment de ezitare se îndreaptă spre casa misionarilor. Ciocăne timidă la uşă. Se aude un pas grăbit după care uşa se deschide larg. O doamnă, cu înfăţişarea diferită de a ei, îi surâde şi-o invită să intre. Aşezată pe unul din scaunele din sufragerie bunica povesteşte tremurând că nu a vrut să fure cartea, ci a găsit-o la marginea drumului, a luat-o şi a lipit-o pe pereţii camerei ei… Femeia o ascultă cu atenţie. Zărind pe masă o carte asemănătoare cu aceea pe care ea a găsit-o în drum, bunica tresare:
- Este exact ca aceasta! Spuneţi-mi vă rog, este adevărat ce se spune în această carte? Este adevărat că Dumnezeu mă iubeşte?
Luând după masă cartea cu pricina, misionara o deschide şi pe un ton blând se adresează bunicii:
- Ascultaţi ce scrie: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Întorcând câteva pagini, continuă să citească: „pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”.
Aceste cuvinte ating inima bunicii care-şi aminteşte cum cu câteva momente mai înainte a trebuit să părăsească în grabă casa preotului mânios.
De-ndată ce ajunge acasă îşi strigă nepoţica:
- Cotosan, Cotosan, ştii tu că hârtia desenată lipită pe pereţii camerei noastre este chiar Biblia, cartea misionarilor?
Cotosan şi bunica se privesc reciproc. Fără cuvinte înţeleg şi una şi cealaltă că-n inima lor arde dragostea divină ce nu se stinge niciodată. Isus este acum Salvatorul amândurora. Bucuria aceasta este mult prea mare pentru ca bunica să o păstreze doar pentru ea însăşi.
Iat-o deci pe Cotosan alergând la câţiva dintre vecinini şi invitându-i la o cană de ceai. Odată oaspeţii sosiţi, bunica serveşte ceaiul iar Cotosan se aşeză alături de unul dintre pereţi gata să facă cunoscut auditoriului ceea ce hârtia desenată îi vorbeşte. Fiecare face linişte ascultând cu interes mesajul transmis. La plecare invitaţii sunt unanimi: „este cu adevărat minunat să ai o astfel de hârtie, dar şi mai minunat este faptul că ea vorbeşte despre dragostea nemărginită a lui Dumnezeu! Vom veni cu bucurie şi în zilele următoare”.
Servitul ceaiului este acum un obicei. Regulat casa bunicii este plină de oaspeţi iar numărul lor este tot mai mare. Fiecare soseşte la timp şi se grăbeşte să-şi bea ceaiul aşa încât să fie gata să asculte cuvintele minunate pe care hârtia desenată le spune lui Cotosan.
„Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. Psalmul 42.1