Un Dumnezeu care iartă
Legat fedeleş de unul din copacii de la marginea pădurii, Doni priveşte la Biblia pe care indienii au aruncat-o lângă foc în timp ce-l luau prizonier. De-ar fi avut timp, se gândeşte-n sinea lui, să le vorbească despre dragostea lui Dumnezeu care clocoteşte-n inima lui… să le vorbească despre acel Dumnezeu care îi iubeşte chiar şi pe ei indienii şi despre Domnul Isus care a murit pe cruce pentru fiecare dintre ei…
Indienii n-au văzut însă în el decât un duşman, iar el, strâns legat de copac, aşteaptă ca grupul de războinici aşezat în cerc să rostească sentinţa.
Gândul că viaţa-i atârnă doar de un fir de aţă se strecoară subtil în inima lui. Doamne, să fie oare acesta sfârşitul vieţii şi al lucrării mele pe pământ, se întreabă în sinea lui?
Doni ştie că Dumnezeu îl poate izbăvi din mâna indienilor şi că viaţa lui este în mâna Aceluia care i-a dăruit-o. Ceea ce nu ştie el însă, este că Dumnezeu a şi pregătit izbăvirea: nu departe, în umbra pădurii, doi ochi îl urmăresc cu deosebită atenţie. Lumina Stelelor, fiica şefului indian, fixă ochi-i negrii asupra prizonierului al cărui chip se deosebea aşa de mult de al acelora din tribul ei. „Nu! Nu trebuie ca acesta om să moară, murmură tânăra indiancă”!
Ȋn inima ei tânără, Lumina Stelelor păstra amintirea a ceea ce bunica ei îi spusese înainte să moară: „Lumina Stelelor, este mult timp de când un om alb a venit la noi în sat în timp ce oamenii erau plecaţi la vânătoare. Purta cu el o carte ce vorbea despre un Dumnezeu care iartă. Lumina Stelelor, continuă bunica, atunci când poporul nostru va cunoaşte Dumnezeul omului alb, atunci vom cunoaşte fericirea”. Bunica a murit, iar omul alb era acolo cu cartea lui, exact ca acela despre care bunica i-a povestit. Inima indiencei bătea cu putere în timp ce buzele murmurau: „Nu! Nu trebuie ca acest om alb să moară”!
Fără să mai stea pe gânduri, Lumina Stelelor dispare în noaptea care învăluie acum satul indian. Câteva momente mai târziu, strigăte înspăimântate de ajutor izbucnesc în noapte: „Foc, foc, ajutooooor”!
Numaidecât războinicii indieni îşi părăsesc prada luând-o la fugă spre satul în flăcări. Nici nu realizează bine ce se întâmplă când, Doni aude paşi uşori în spatele lui.
- Nu te mişca! Cuţitul meu este foarte tăios!
Doni simte deodată cum legăturile îi cad şi este eliberat. Apucând de mână tânăra indiancă ce tocmai adună Biblia de lângă foc, se îndreaptă spre calul său ce din pricina focului şi strigătelor ce se auzeau venind din sat e tot mai agitat.
- Repde! Trebuie să pleci cât mai repede, murmură Lumina-Stelelor cu insistenţă. Cu picioarele încă amorţite, misionarul reuşeşte cu greu să se aşeze în şa.
- Grăbeşte-te, îi zice fata în timp ce strigătele unei santinele denunţau dispariţia prizonierului!
Realizând primejdia, misionarul înţelege că nu poate lăsa acest copil în mâna unor războinici atât de cruzi. Eliberarea omului alb ar fi putut să atragă după sine o răzbunare sângeroasă. O luă aşadar pe Lumina-Stelelor în braţe şi aşeazând-o lângă el pe cal porni în galop.
Timpul şi-a continuat cursul. Zilele s-au scurs una câte una şi iată-ne iar în satul indian. Aşezat alături de foc, şeful tribului tremură cuprins de friguri. Cu mâinile şi picioarele întinse spre foc încercă să se încălzească, dar fără succes. Cu un aer trist şi visător se-ntreabă-n tăcere care-i va fi soarta … „Teribila boală care a devastat tribul indian îl va secera oare şi pe el aşa cum s-a întâmplat deja cu mulţi oameni din sat”? Absorbit de gândurile lui triste nici nu aude zgomotul paşilor din spatele lui. Simţind deodată prezenţa cuiva, tresare şi întoarce brusc capul.
- O, Lumina Stelelor, te-ai întors?
Lumina Stelelor îşi priveşte tatăl cu compasiune.
- Ce s-a întâmplat tată? Eşti bolnav?
Căpetenia nu răspunde nimic. Se mulţumeşte doar, cu ochii trişti, să îşi privească copila aşezată alături.
- Să şti tată că omul alb nu este un duşman. El şi-a construit, nu departe de aici, în luminiş, o casă mare unde primeşte şi îngrijeşte omul roşu atins de teribila boală. El are remediul şi poate vindeca.
Lumina-Stelelor vorbeşte cu pasiune despre omul alb, gesticulând şi scuturând cosiţele-i negre.
- Tată, şti tu că Dumnezeul omului alb iartă?
În ziua următoare, căpetenia indiană condusă de Lumina Stelelor porneşte spre casa cea mare a omului alb. Ajunsă acolo, primeşte medicamentele chiar din mâna celui pe care a vrut să îl omoare cu câteva luni mai înainte.
Doni, misionarul, profitând de ocazia ce Dumnezeu a pregătit-o, îi vorbeşte indianului despre un Dumnezeu milos şi iertător care a trimis pe pământ pe singurul Lui Fiu, pe Domnul Isus, ca să elibereze de păcat şi de moarte pe omul roşu. La scurt timp, tratamentul administrat de Doni se face simţit: în timp ce frigurile şi febra dispar, dragostea lui Dumnezeu se aprinde şi creşte tot mai mult în inima indianului care cunoaşte nu doar vindecarea trupească ci şi fericirea unei vieţi noi prin răscumpărarea în sângele Domnului Isus.
„…şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat”.
1 Ioan 1.7