Un păianjen
- Henri! Scoală-te!... Soldaţii regelui sunt în curte!
Speriat, Henri sare din pat şi se îndreaptă către fereastra mică a camerei sale de la etaj. Priveliştea ce se deruleză înaintea ochilor îi îngheaţă sângele în vene.
Soarele încă nu s-a ridicat şi curtea este plină de soldaţi. Făra îndoială că au venit să controleze casa pâna în cele mai mici unghere, de la beci şi până la pod. Henri ştie că pe el îl caută şi că regele a dat ordin soldaţilor lui să aresteze pe toţi cei ce vestesc evanghelia. El îl iubeşte pe Dumnezeu şi este un bun vestitor al evangheliei; merge la adunare şi vorbeşte oamenilor despre Cel care l-a mântuit, despre Isus, despre Salvatorul său, despre Domnul său.
- Doamne, ce să fac? se întreabă neliniştit Henri ... Nu mai e timp de fugit ... Cum aş putea scăpa? Aş putea oare sări pe fereastră? Nu, nici cea mai mică şansă! Casa este încercuită. Ce să fac?
Nu stă mult pe gânduri şi ieşind din camera lui micuţă caută cu disperare o ascunzătoare unde să fie în siguranţă. Sucindu-se în toate părţile zăreşte, undeva într-un fel de debara, deschizătura mare a unui vechi cuptor de pâine construit în zid. Cum îl zăreşte, fuge şi se strecoară în cuptor.
Cu inima strânsă şi tremurând de frică îşi zice ca penru sine în mintea lui: “Sunt pierdut! Soldaţii mă vor găsi cu uşurintă în această ascunzătoare. Nu e deloc potrivită“...
O linişte profundă cuprinde pentru câteva momente casa. Hanri nu aude nimic altceva decât bătăile inimii şi suflul obosit.
Deodată, urechea-i înspaimântată aude cum soldaţii împing uşa de la parter, pătrund în casă şi încep căutarea. Ȋn acest timp, Henri, ascuns în cuptorul de pâine, înalţă o rugăciune fierbinte către Dumnezeu: “O Doamne, salvează-mă, salvează-mă… te rog stăruitor”!
Nu sfârşeşte rugăciunea şi Dumnezeu trimite un păianjen care începe să lucreze cu sârguinţă la gura cuptorului în care, tremurând tot, Henri stă ghemuit. Fără să se grăbească, cu grija unui maestru, păianjenul încrucişează unul câte unul firele lungi şi argintii până ce ţese în faţa cuptorului o pânză regulată şi completă.
Nu trece mult timp şi zgomotul cizmelor grele se face auzit pe scările ce duc la etaj. Soldaţii işi continuă căutarea. Lovesc pereţii şi podeaua cu armele, răstoarnă mobila, răvăşesc cărţile şi întorc totul cu josul în sus cu speranţa că vor găsi o eventuală ascunzătoare. Henri simte soldaţii la mai puţin de un metru de el.
- Unde ar putea fi ascuns acest ticălos? strigă furios unul din soldaţi.
- Ȋn nici un caz în acest cuptor, răspunde altul la fel de furios. Doar nu vrei să-ţi baţi joc de mine! Netrebnicul! De intra-n cuptor rupea pânza de păianjen.
Reţinându-şi respiraţia, Henri simte cum inima îi bate cu putere vrând parcă să-i spargă pieptul.
- Nu! Nici vorbă să fie-n cuptor, răspunde un altul în timp ce înfigea sabia într-o saltea veche ca şi cum ar străpunge vinovatul.
Dezamăgiţi de rezultatul căutării lor, soldaţii se retrag unul câte unul, cu capetele plecate şi feţele schimonosite de mânie. Nu după mult timp, zgomotul paşilor se stinge pe scară.
Henri nu îndrăzneşte să iasă încă din ascunzătoare, dar de acolo, înalţă o rugăciune de recunoştinţă către Cel a cărui mâna nu este aşa de scurtă ca să izbăvescă.
„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă”.
Isaia 59:1